TNRS aduce ediția aceasta, pe scena digitală FITS, regia lui Florin Vidamski pentru „Antigona. Un recviem”, textul lui Thomas Köck, după Sofocle. Secția germană a Naționalului din Sibiu aduce în programul FITS un spectacol (post)digital inedit, într-o regie și scenografie care așează spectatorii în mijlocul unei mări agitate: o Europă postmodernă și postdemocratică, în care umanismul Antigonei devine ideologia învechită care are de stat la poarta unei ordini și legi pragmate, așteptându-și locul.
Textul lui Thomas Köck reia rezistența pentru umanitate a Antigonei sub o actualitate puternică ⏤ o Europă între istorie și prezent, între moștenire și blestem. În textul clasic, după moartea lui Oedip, Antigona se întoarce în Teba, al cărei tron pornește războiul dintre Eteocles și Polinice, cei doi frați ai Antigonei. Cei doi se ucid unul pe altul, iar Creon, care preia tronul, decide înhumarea lui Polinice și interzice, printr-un edict, înmormântarea lui Eteocle, cel care trădase decizia lui Oedip de a împărți tronul Tebei cu fratele său. Sub moștenirea unei legi vechi, Antigona încalcă edictul și își îngroapă fratele, condamnându-se astfel la moarte. Textul lui Thomas Köck dă morții lui Eteocle un sens mai puternic, al unei Europe care a săvârșit, în tăcere, atâtea războaie și lagăre de exterminare. E Europa marilor ucideri, ai cărei morți au trecut de atâtea ori în pământ fără nume. În textul lui Köck, cerul zeilor decide acum, din nou, soarta acestor morți pe care Europa nu-i recunoaște. Pentru că o dată a fost de ajuns, zeii refuză aducerea în cer a acestor morți, încercând să păstreze pacea și liniștea în această lume ⏤ „Continuați să externalizați chiar și cu acest nou umanism ce nu ne mai preocupă!”.
Antigona e aici punctul de opoziție, e sensibilitatea și umanismul acelei lumi ⏤ o Antigona jucată cu intensitate și sensibilitate, dar fără exces, de Theodora Sandu. Ea devine, în textul lui Köck, cea care leagă lumea de jos și cea de sus în încercarea ei de a salva acei morți pe care Europa îi abandonează pe câmpurile de luptă și le refuză istoria. E, într-un sens, un câmp de luptă corp la corp, al rezistențelor și războaielor purtate cu măști de gaze și revolvere, și, în altul, un câmp de luptă individual, în care corpurile uitate cedează la pământ de data aceasta în liniște, supra-saturate și supra-epuizate. Sunt corpurile care își neagă sau își pierd identitatea, corpurile supra-informate, a căror respirație tăiată în lipsa totală de control caută mereu, cu obsesie, o supra-intensitate.
Sensul dat dramei lui Sofocle, de recviem ⏤ acea compoziție corală din tradiția romano-catolică, scrisă pe textul liturgic al misei funebre, care într-un sens reamintește și, în altul, eliberează, prin actul pomenirii, sufletul decedaților ⏤, e manifestul lui Köck pentru umanitate și întrebarea pusă democrației pentru valorile ei.
Sursă foto: tnrs.ro
E un spectacol într-un spațiu digital, care se folosește doar de câteva proiecții ambientale și care care așază spectatorii în cerc și întreabă, într-un timp al războiului, ce este violența ⏤ ce înseamnă a ucide și ce înseamnă a sacrifica? E un spectacol care întreabă de fapt ce înseamnă statul, puterea și, în final, ce înseamnă de fapt democrația. E un text care nu are nevoie de o acțiune sau o corporalitate puternică, iar Vidamski simte foarte bine asta ⏤ întreg spectacolul e concentrat asupra unui text care e jucat cu foarte multă sensibilitate, însă care nu e împinsă spre dramă. E un spectacol care te forțează la o anume convulsie, care îți cere să îl simți, să îl înțelegi și să îl trăiești ⏤ fie că ești actor sau spectator. Mai mult ca niciodată, teatrul nu mai e o situație, ci devine o trăire.
Forma digitală în care spectacolul lui Vidamski ajunge la FITS, în special prin acele perspective de deasupra, evidențiază toate adâncimile regiei și scenografiei lui. Prin coregrafia lui Edith Buttingsrud Pedersen și video-scenografia lui Zsolt Bordos, Vidamski reușește să dea acestui recviem o vizualitate clasică, proprie teatrului antic, care se naște tocmai în acest fel, pornind de la un cor. E un cor format, pe rând, din Theodora Sandu (Antigona), Fabiola Petri (Ismene), Daniel Plier (Creon), Emőke Boldizsár (mesagerul), Yannick Becker (Hemon), Benedikt Haefner, Johanna Adam (Euridice), Gyan Ros Zimmermann (Tiresias), Anke Parusel, Ana Tiepac, Patrick Imbrescu, Jannick Sulger și Eva Frățilă și e o linie de costume care închide perfect această vizualitate mitologică, dar modernă.
Spectacolul aduce o interpretare extrem contemporană, în care exercițiul puterii e instanțiat de Creon ca formă de guvernământ ⏤ o formă de guvernământ în care corpurile, chiar și ucise, trebuie să se supună legii pentru a continua democrația, iar democrația leagă, prin legi și valori, oamenii și corpurile. Însă ce valori avem și până unde lăsăm democrația să ne lege mâinile? Și ce facem cu cei care rămân pe front sau plutesc la douăzeci de metri fără nume, fără față și fără să se supună legii? E un spectacol puternic, sensibil și acut și e un spectacol aproape imersiv prin volumetria spațiului vizual și sonor. E o instalație teatrală care merită văzută și care se mai poate vedea și astăzi, până la orele 16, pe scena digitală FITS. Spectacolul se joacă în limba germană, cu traducere în limba engleză.
Articol publicat în „Aplauze 2023”, Editura ULBS, 2024.
