TransLucid, lucrarea colectivă inițiată de Paula Dunker, e o intervenție critică și o arhivă performativă a vizibilității trans din România. Spectacolul, care a primit Premiul British Council în cadrul UNITER (2023), enactează (enactment) arhiva televizată a vizibilității trans, într-o performarecare care nu doar reprezintă și resemnifică, ci dezvăluie matricea în care reprezentarea trans a fost produsă, controlată, distorsionată și exploatată de mass-media și de spațiul public.
De la politicile naționaliste ale anilor ’70–’80, la patologizarea academică a transsexualismului și până la imaginarul popularizat și televizat de după ’90 și 2000, spațiul românesc a avut o disciplină strictă a corpului și a genului. Toate aceste arhive ale opresiunii sistemice a persoanelor transgen devin corpul spectacolului TransLucid, un performance de 90 de minute, prezentat inițial în cadrul IRIDESCENT (2023), pe scena CNDB. Construit ca lucrare colectivă, cu scenografia lui Andrei Dinu, light design-ul lui Dragoș Petrișor și o coloană sonoră curatorială (Chlorys, Sofia Zadar, Borusiade, Teo Retegan, Admina & Alex Bălă), spectacolul devine laborator de istorie afectivă și spațiu de revendicare a unei libertăți pe care mass-media, codurile penale, politicile opresive și abuzive au nagat-o.
De la aparițiile Sorinei Rațiu până la cele ale lui Naomy Moldovan ⏤ căruia îi este dedicat acest spectacol și care a încetat din viață această lună ⏤, vizibilitatea trans a fosy întotdeauna un spectacol al alterității. Arhivele trans nu funcționează doar ca dovezi ale transformării sau tehnologie a revendicării, ci și ca resturi tensionate, rizomatice, prinse între stigmatizare și revendicare. Vizibilitatea trans nu a fost niciodată un proces liniar și cumulativ, ci unul fracturat, intermitent și instabil, distribuit lateral, proliferant, în rețele de memorie discontinuă, prins mereu între curaj și rană. TransLucid dezactivează iluzia liniarității și activează noduri, rupturi și tensiuni ale trecutului queer, pe care însă caută să le locuiască ⏤ cu grijă, blândețe, luciditate și umor.
Sursă foto: cndb.ro
Spectacolul, performat de ADAM/ Ada Musat, Arhanghela, Aron Madon, Damian Nichita Ursu, Evelyn Homeghiu, Raj/ Ramya și Renate Dinu, aduce în spațiul teatral românesc o formă radical diferită de recuperare a arhivei: nu mai este vorba despre reconstituirea „adevărului” istoric, ci despre reconstruirea unui regim de cunoaștere perceptivă. Dispozitivul tehnic ⏤ lumini fragmentate, fade-uri, pulsații sonore electronice etc. ⏤, realizat excepțional, arată încă o dată că ceea ce cunoaștem despre istoria trans devine inseparabil de felul cum o facem ⏤ prin afect, intensitate sau ritm. Nu mai există o separație între conținut și mediu, ci conținutul este generat simultan, în și prin corp, lumină, sunet și text. Aceste vibrații perceptive arată că corpul queer a fost întotdeauna nu doar un subiect „senzațional”, ci și unul distorsionat, tensionat și intermitent.
Spectacolul reînscrie aceste imagini într-un alt regim de vizibilitate, în care corpul trans nu mai este obiectul privirii consumante și stigmatizante, ci al propriei economii perceptive. Chiar dacă spectacolul caută mai degrabă să dezvăluie matricea, nu să alternativizeze arhiva, el arată că memoria colectivă nu înregistrează trecutul ca fapt stabil, ci ca un proces viu, performativ care se transmite și se rescrie prin corp. Arhiva performativă sau memoria colectivă nu mai poate fi gândită ca un depozit închis, ci ca un câmp dinamic de reluări, repetiții și transformări, care nu se epuizează în text, document sau performare, ci își prelungește existența în și prin corporalitate, prin reactivarea memoriei și prin actualizarea permanentă a trecutului în prezentul performării. Corpul devine nu doar receptor, ci și mediu activ al arhivării: corpul poartă și reactivează gesturi, traume și practici, arătând că arhiva nu este niciodată fixă, ci mereu incompletă și stratificată.
Chestiunea memoriei și a arhivei nu e doar una sensibilă, ci și una esențială. Lipsa arhivei queer înseamnă, cultural, și lipsa recunoașterii coerenței și continuității comunității. Arhivarea a avut întotdeauna o funcție legitimatorie ⏤ ea decide, ca structură de putere, vizibilul și invizibilul. Astfel, TransLucid nu recuperează doar trecutul queer, ci intervine și în viitorul lui, creând o televiziune a incluziunii, eliberării și participării. „Arhivarea la viitor” a incluziunii persoanelor trans nu e doar proiectarea unei idealități, ci și revendicarea propriului destin. Memoria colectivă nu mai operează retrospectiv aici, ci prospectiv: nu conservă doar ceea ce a fost, ci activează ceea ce poate deveni.
E, în final, un spectacol complex, critic și ironic, care transformă rememorarea într-un gest de autonomie politică și de reimaginare colectivă. El funcționează ca o contra-arhivă care refuză selecția normativă și deschide posibilități, nu identități fixe. Pentru această arhivă vie a fluctuației și pentru această intervenție critică și ironică asupra vizibilității trans din spațiul românesc, puteți urmări paginile CNDB pentru următoarele reprezentații.
